Fragment din capitolul „Văpăi în miez de iarnă”

​

În scurt timp ajungem pe malul canalului și încetinim ritmul, părând doi îndrăgostiți ieșiți la o plimbare de rutină. Mă simt ușor straniu, dar, cumva, liniștit sufletește alături de ea — o senzație pe care Laura, cu du-te-vino-ul ei interior, nu mi-o dăduse niciodată.

De multe ori nici nu mă lăsa să respir cu ideile pe care le avea, aproape toate legate de cariera ei. Iar eu... eu eram exact opusul: voiam doar să trăiesc liniștit, să observ, să mă cufund în istoria locurilor ce mi se păreau încărcate de o vibrație nedefinită, venită din timpuri de mult apuse.

Apoi, brusc, mă smulg din reverie: Hei, dar ce-i asta?... Stop. Lasă viitorul în pace. Ești acum, aici, în compania unei fete fermecătoare. Revino-ți, omule...

Miriam mă privește, întrebându-mă:

— Ai căzut pe gânduri... Probabil ai și tu problemele tale. Nu voi insista cât nu ești pregătit. Te-am încărcat cu ale mele... Poate că n-ar fi trebuit...

— Nu, Miriam, spun eu. Visam puțin cu ochii deschiși... Mă bucur că sunt alături de o fată ca tine. Știi, mă gândeam că ar fi fost frumos să-l fi cunoscut pe fratele tău... Dar cine știe, poate într-o zi...

— Nu, zise ea. Nu se mai întoarce... Și, după ce am reflectat puțin, cred că e bine ce-a făcut. Și-a salvat pielea. Iar tu... ne-ai salvat-o pe a noastră. Deci s-au aranjat lucrurile bine, într-un fel. Acum cred, de fapt, că ar trebui să-ți mulțumesc...

— Lasă, zic. Hai să nu devenim ridicoli. N-a fost frumos ce am făcut... dar n-am putut altfel.

— Dacă mai afli ceva de la ruda ta, te rog, spune-mi. Oricât de dureros ar fi. Fie că e bine, fie că e rău. Te rog, Pavel, îmi promiți?

— Da, zic eu repede... dacă aflu...

Vedem o bancă veche, situată chiar pe mal, nu departe de Podul Metalic. E uzată, cu scânduri mâncate de ploaie și vopseaua scorojită. Ne apropiem și ne așezăm. Canalul curge liniștit, tulbure, cu sloiuri subțiri de gheață lipite de zidurile joase. Din loc în loc, pe alee, se văd urmele pașilor înghețați în noroi. Aerul e umed și tăios, dar încă respirabil. De cealaltă parte, câțiva pescari tăcuți, înfofoliți în paltoane vechi și căciuli de astrahan, stau aplecați peste apă. Țin undițele nemișcate, cu plutele abia vibrând la suprafață. Unii s-au așezat pe lăzi sau saci uzați, alții ghemuți direct pe pământul tare, lângă mal, cu țigările în colțul gurii și termosuri de ceai aburind între picioare.

Pe alee, o femeie grăbită trece cu capul înfășurat într-un batic de lână, ținând în mâini două plase goale de sfoară. Calcă apăsat, cu pași repezi și scurți, ferindu-se de bălțile înghețate.

Tot privind ce se întâmplă în jur, încremenesc dintr-o dată. Individul durduliu care mă strigase și se luase după mine în noaptea în care o găsisem moartă pe amanta negricioasă a bunicului venea spre noi. Era încă departe și părea că nu mă zărise, dar simțeam că în curând o va face.

Atunci rapid o rotiță se pune în functie în regim de urgență în mintea mea. Să mă ridic și să o iau la fugă n-ar fi o soluție. Cum se zice: ulciorul nu merge de multe ori la apă. În plus, aș băga-o în necaz și pe fată. Într-o fracțiune de secundă îmi vine o idee.

— Miriam, spun abia șoptit, ținându-mi vocea să nu tremure. Te rog, ascultă-mă cu încredere și rămâi liniștită. În față vine o persoană pe pod care nu trebuie, sub nicio formă, să mă vadă. Dacă ne vede... amândoi suntem în pericol. Nu te uita acolo și, te rog, apleacă-te spre mine, să-mi acoperi fața...

Ea, fată isteață, înțelege fără să fie nevoie de alte cuvinte. În clipa următoare, se apleacă brusc spre mine, își întoarce fața spre a mea și mă sărută — cu o patimă neașteptată, aproape dureroasă. Părul ei lung îmi cade peste obraz ca o perdea vie, ascunzându-mă de lume.

Totul se estompează. Nu mai văd nimic — doar inima care bate undeva în mine, prea repede. Nu știu dacă e frica sau altceva. Dar ea... ea nu joacă teatru. Mă sărută de parcă ar vrea să nu se mai termine. Gura i se lipește de a mea, caldă, vie, cu o ușoară tresărire care mă face să mă pierd. Simt vârful limbii ei atingându-mă, ca o tresărire sfioasă și hotărâtă deopotrivă.

O ține așa câteva minute bune. Iar când se desprinde de mine, privesc cam dezorientat în jur. Nici urmă de individul durduliu. Doar un bătrân ne fixează de la câțiva metri distanță, cu o sprânceană ridicată și o privire tăioasă. Poartă un palton gros, ponosit, cu nasturi de armată, și o căciulă de miel uzată, trasă până peste urechi. Ține o sacoșă de pânză în mână și pare genul care ar fi fost odată brigadier voluntar la canal.

— Tovarăși! — zice răstit, cu vocea tremurată dar aspră. Ce-i asta? Așa se face educația în socialism? Moralitatea în lumea noastră nouă, comunistă, nu mai valorează nimic? Pe voi cine v-a crescut, mă? N-aveți rușine? Ce, a dispărut bunul-simț din popor? Aveți buletin de căsătorie, sau faceți destrăbălări prin parcuri?

Ne ridicăm brusc și o luăm repede la picior, lăsându-l pe bătrân cu furia lui să bodogănească mai departe. Nu voiam să riscăm să ne ridice Miliția.

Ajungem în Piața Maria, chiar lângă stația de tramvai, când, de data asta, vedem cu adevărat un milițian. Stă la câțiva pași, în uniforma lui ternă, cu șapca trasă pe frunte și mâinile încrucișate la spate. Ne fixează scurt, cu o privire rece și evaluatoare, ca și cum ar încerca să ghicească ce am fi în stare să ascundem.

— Actele la control, tovarășilor, zice cu un ton sec și autoritar.

Mă bucur că nu uitasem buletinul lui Camil, pe care îl aveam în buzunar. Milițianul îl ia mai întâi pe cel al lui Miriam și mormăie:

— Ei da... domnișoara Țundrea. Miriam...

Apoi îl ia pe al meu. Se uită, citește... și strâmbă ușor din nas, ca și cum ar fi dat peste ceva urât mirositor.
— Reiner. Camil Reiner...

Îl mai privește o dată. Își strânge buzele, apoi își ridică privirea spre mine, lung, apăsător.
— Dar, tovarășe... ceva nu se potrivește la tine.

Mă strâng în mine. Mi se înmoaie genunchii, simt cum mă năpădește o transpirație rece. Firicele subțiri îmi curg pe șira spinării și pe la tâmple.

— Reiner... ăsta e nume german, nu? Sau evreiesc? Cine știe în ziua de azi... Și Camil... zice el, prelungind silaba. Ce frumos. Te-au botezat după marele scriitor, nu? Camil Petrescu! Intelectual de rasă...

Și, dintr-odată, izbucnește într-un râs gros, aproape teatral. Se scutură de râs ca un om care s-a distrat pe cinste. Câțiva trecători se întorc deranjați.

— Hai, sunteți liberi să vă plimbați mai departe, iubițeilor. Și tu, tinere... data viitoare uită-te mai bine când îți faci poza de buletin. La început am crezut că ești altcineva — poate vreun poet decadent sau sabotor cultural în devenire!

Îngheț un moment, apoi plecăm mai departe, ușurați că am scăpat.

Ne apropiem de stația de tramvai tocmai când vagonul vine încet spre noi, scârțâind din frâne. După tot ce se întâmplase, atmosfera aceea caldă dintre noi se răcise brusc. Frica se așezase ca o barieră nevăzută între noi.

Miriam rupe tăcerea cu o voce scurtă, reținută:

— Iau tramvaiul câteva stații. S-a întunecat și tata mă așteaptă... Dacă nu ajung repede, intră în panică. Te las acum. Și... îți mulțumesc pentru ziua frumoasă.

Nici nu apuc să răspund. Până să mă dumiresc, ea se urcă brusc, cu un pas hotărât, aproape forțat. Ușile se închid cu un zgomot sec, metalic, iar tramvaiul pornește hurducând, cu un sunet apăsat, ca un bolnav care-și târăște pașii, cu greu, spre spital.

O zăresc prin geam, preț de câteva clipe. Stă nemișcată, cu privirea înainte, ca o statuie. Nu întoarce nici măcar capul. Nicio privire înapoi. Ca și cum ziua asta nici n-ar fi existat.