Publicat în: The American Journal of the Medical Sciences, Vol. 340, Nr. 6, decembrie 2010, pp. 492–498
Autori: Raul Neghină, Adriana Maria Neghină & colab.

Acest amplu eseu interdisciplinar explorează istoria malariei din cele mai vechi timpuri până în era modernă, trecând prin mit, religie, literatură și medicină. Autorii propun o viziune integratoare asupra uneia dintre cele mai vechi și devastatoare boli infecțioase ale omenirii, urmărind transformarea ei dintr-un fenomen învăluit în mistere supranaturale într-o entitate medicală cunoscută și controlabilă.
Articolul pornește de la ideea că malaria a însoțit omul încă dinaintea istoriei scrise, fiind menționată (deși indirect) în surse din Egiptul antic, India vedică, China imperială și Grecia clasică. Hippocrate a fost primul care a descris periodicitatea febrei malarice și simptomele caracteristice. Termeni precum ague, tertian fever sau Roman fever apar frecvent în textele literare, medicale și religioase, reflectând răspândirea și impactul profund al bolii în diverse civilizații.
Autorii detaliază cum malaria a influențat direct cursul istoriei: a decimat armate, a ucis regi și împărați (de la Alexandru cel Mare la împărați bizantini și papi), a blocat dezvoltarea economică a unor regiuni întregi. Se discută cazuri documentate sau presupuse din Roma antică, Evul Mediu european, India, Egipt, Anglia victoriană, Statele Unite și chiar literatura universală (Ovidiu, Dante, Shakespeare, Dickens, Defoe, Henry James etc.).
Eseul acordă o atenție specială aspectelor magico-religioase: malaria era adesea atribuită demonilor sau „aerului rău” (de unde și denumirea mal aria, în italiană). Practicile de exorcizare, amuletele, incantațiile sacre și sărbătorile religioase (cum ar fi cele închinate zeiței Febris în Roma antică) erau folosite pentru a preveni sau vindeca boala. Unele figuri mitologice (dragoni, demoni, duhuri ale febrei) apar ca personificări ale malariei în tradiții orientale și europene.
În a doua parte a articolului sunt discutate tratamentele istorice, de la plante (pelin, Qinghao, cinchona) până la descoperirea alcaloidului activ – chinina – și dezvoltarea remediilor moderne. Se evocă episoade semnificative precum utilizarea scoarței de cinchona (adusă de misionarii iezuiți din Peru) și povestea doctorului Talbor, care a tratat cu succes membri ai curților regale din Europa.
Articolul se încheie cu un tablou al „demistificării” malariei: în secolul XIX, parazitul malaric este identificat (Laveran), iar țânțarul anofel este confirmat ca vector (Ross și Grassi). De la zei, demoni și magie, cunoașterea a trecut la microscop, laborator și igienă publică. Totuși, în ciuda progreselor, malaria rămâne și azi o problemă gravă în multe părți ale lumii.