Publicat în: Foodborne Pathogens and Disease, Vol. 7, Nr. 9, 2010, pp. 999–1003
Autor: Raul Neghină

Acest articol oferă o sinteză amplă, interdisciplinară și critică asupra trichinelozei în România, prezentând boala nu doar ca o problemă de sănătate publică, ci și ca un fenomen cu profunde rădăcini culturale, sociale și istorice. Titlul – o poveste fără sfârșit – surprinde perfect continuitatea îngrijorătoare a acestei infecții în România, unde, în ciuda progreselor medicale, trichineloza rămâne o amenințare persistentă.
Autorul pornește de la dimensiunea simbolică și literară a parazitului Trichinella spiralis, citând visul profetic din Crimă și pedeapsă al lui Dostoievski, în care omenirea este cuprinsă de o „ciumă” generată de ființe microscopice raționale. În plan real, povestea trichinelozei românești începe în 1868, cu prima identificare la necropsie, și continuă cu o succesiune de epidemii, obiceiuri și eșecuri sistemice.
Un element central este tradiția numită „pomana porcului”, sărbătoarea colectivă organizată în jurul sacrificării porcului, încă prezentă în zonele rurale. Consumul de carne insuficient preparată termic, alături de obiceiul de a oferi produse netestate prietenilor și rudelor, contribuie masiv la răspândirea bolii. Este evocată inclusiv problema trichinelozei exportate, prin cadouri alimentare duse în alte țări europene (Danemarca, Germania, Italia).
Pe lângă carnea de porc, articolul atrage atenția asupra riscului reprezentat de carnea de vânat (mistreț, urs), care a dus la mai multe focare, inclusiv într-un caz notoriu din Timișoara (2007). De asemenea, este tratată și tema cărnii de cal, introdusă în alimentația publică în România începând cu 2001, cu toate că infecții cu Trichinella la cai au fost identificate încă din 1993.
Un segment important este dedicat dimensiunii sociale a bolii, cu accent pe comunitățile defavorizate, în special din rândul minorității rome, unde sărăcia, lipsa educației și obiceiul creșterii porcilor în condiții nesanitare au favorizat perpetuarea focarelor. Sunt menționate inclusiv reacții sociale violente (cazul din 1996 de la un spital din București).
Analiza merge și mai departe, discutând moștenirea sanitară a epocii socialiste, când marii combinate zootehnice au fost înlocuite, în anii ’90, de microferme fără control veterinar strict. Această tranziție a dus la o explozie a cazurilor de trichineloză, atingând vârful în 1993 (15,9 cazuri/100.000 locuitori/an).
Sunt discutate pe larg implicațiile economice și sociale: de la pierderile financiare prin confiscarea cărnii, la numărul mare de zile de concediu medical (53 de zile în medie per pacient), cazuri de spitalizare, complicații cardiace severe și chiar decese diagnosticate greșit drept infarct miocardic.
Articolul se încheie cu un apel la educație sanitară, colaborare între medici și veterinari și includerea noțiunilor despre trichineloză în manualele școlare, pentru a combate ignoranța și perpetuarea obiceiurilor riscante.