Mi-au plăcut întotdeauna cărțile și filmele care lasă loc de interpretări. Uneori am stat ore sau chiar zile întregi preocupându-mă să găsesc sensul anumitor întâmplări sau, mai ales, al finalelor, căutând pe net până în cele mai adânci străfunduri – forumuri, discuții, teorii – pentru a găsi cât mai multe piste care m-ar putea ajuta să-mi fac o părere.
De exemplu, la sfârșitul anului 2024 am văzut ultimul film al lui Cristian Mungiu, intitulat „R.M.N.”, care mi s-a părut mai mult decât genial. Abia după mai mult timp am reușit să-l „descâlcesc” într-un mod mulțumitor pentru mine.
La fel am încercat să construiesc și cărțile mele: în așa fel încât să poată fi citite în mai multe chei, să lase mai multe uși deschise, mai multe perspective. Mi-am dorit de la început ca fiecare cititor să vadă cartea mea în modul lui personal și unic. Și se pare că am reușit, după ce am auzit reacțiile apropiaților mei.
Pentru „Robinson” au apărut chiar câteva recenzii pe net care merg într-o gamă largă, între love și hate. Unele lucruri m-au enervat la început: am văzut sensuri distorsionate, neînțelegeri, concluzii forțate. Dar, într-un fel aparte, fiecare are și un miez care m-a făcut să reflectez mai mult și să le găsesc, într-un final, interesante. Ambiguitatea nu este o lipsă de sens, ci o invitație la reflecție și la dialog.
Până una-alta, asta mi se pare cel mai frumos la o carte sau la un film: faptul că nu sunt date mură-n gură. Îmi plac introspecțiile, reflecțiile, visele, dar totuși nu tind să scriu în stilul, să zicem, al lui Gabriel García Márquez.
Mi se pare senzațional cum apar sensuri la care am fost uimit să constat că nici nu m-am gândit. Nici măcar o secundă nu mi-ar fi trecut prin minte că o asemenea variantă ar putea intra în calcul. Și totuși, se poate. Să lăsăm pe fiecare să-și creeze propria lume imaginară. Sau, dimpotrivă, au fost persoane pe care pur și simplu le-am băgat în ceață… Sorry…
Cel mai problematic în acest sens este al doilea roman al meu, „viKtor”…
În orice caz, am hotărât deja, cu mai multă vreme în urmă, ca romanul meu „Robinson Crusoe, ultima ispită” să aibă, să zicem, „un fel de continuare”. Am conceput de mult planul, iar el se află pe website-ul meu, pentru cine s-a uitat acolo. Se va numi „Amara, aripi de înger” și va fi al patrulea roman al meu.
Îi spun soției despre această continuare, nu se gândește prea mult și îmi spune, foarte țintit, cam cum vede ea lucrurile. Mi se pare foarte interesant, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit la această perspectivă. Dar cine știe, poate nu va fi vorba doar de un singur roman, ci de mai multe fire care vor aduce anumite personaje înapoi către cititori, fiecare în felul lui.
