M-am hotărât să scriu aceste rânduri pentru a fi cât se poate de sincer cu potențialii mei cititori. Nu vreau să păcălesc sau să induc în eroare pe nimeni. Îmi doresc doar ca volumele mele să ajungă în mâinile potrivite, fără a înșela așteptările nimănui.
Chiar dacă, prin ceea ce scriu aici, s-ar putea spune că îmi fac singur un deserviciu din punct de vedere comercial, acest lucru nu are, de fapt, nicio importanță. A fost clar de la început că scrisul nu este pentru mine un „job”, ci o formă de exprimare profund personală.
Am mai spus și cu alte ocazii că îmi este foarte greu să-mi etichetez singur cărțile. Nu mă cramponez de un stil literar anume. Ceea ce contează pentru mine este un stil personal, recognoscibil – stilul meu – pe care nu îl voi trăda, indiferent de opinii sau de unele recenzii. Desigur, dacă eu nu pun etichete clare, o fac librăriile online sau editurile. Pe site-urile lor există categorii bine delimitate: thriller, horror, roman psihologic etc. Înțeleg acest lucru – cititorul trebuie să știe ce cumpără. Și totuși, în cazul meu, există riscul ca aceste etichete să inducă în eroare.
Cine caută un thriller clasic nu îl va găsi pe deplin în cărțile mele. Poate doar fragmente, urme, structuri. Am citit ani la rând literatură clasică și am fost mereu fascinat de profunzimea ei. La fel de mult m-a format și profesia mea, care m-a adus constant în contact cu straturile adânci ale psihicului uman. De aici vine nevoia mea de introspecție și reflecție, uneori până la ceea ce ar putea fi numit „filosofare”. Această combinație de genuri poate deveni, pentru anumite tipuri de cititori, obositoare. Accept asta. Ambiguitatea, firele care se termină aparent „în coadă de pește”, lipsa unor explicații definitive – toate sunt alegeri asumate.
Nu am fost niciodată atras de o literatură banală sau strict comercială. Îmi doresc ca romanele mele să lase loc de interpretare, ca fiecare cititor să-și găsească propria „portiță” de evadare, propria formă de visare cu ochii deschiși, chiar și atunci când sensul descoperit nu coincide cu cel pe care îl aveam eu în minte în momentul scrierii.
Pentru mine, idealul este ca la finalul unei cărți să rămână întrebări, nu răspunsuri definitive.
Ca lectură personală, nu m-au atras niciodată romanele complet abstracte, lipsite de acțiune sau de un fir narativ recognoscibil, nici stilul excesiv de complicat, atunci când devine un scop în sine. Uneori folosesc și eu astfel de registre, dar doar punctual, ca accent, nu ca direcție principală. În schimb, îmi place să introduc o doză de mister în tot ceea ce scriu. Nu m-ar mulțumi să scriu doar un simplu „love story” sau o carte strict încadrabilă într-un tipar clasic.
Luând în considerare toate acestea, și pentru a nu crea iluzii false celor care vor să mă citească, o spun direct: literatura mea este greu de încadrat. Nu poți spune simplu: „iau un thriller”, „iau un horror”, „iau o poveste de dragoste” sau „iau un roman psihologic”. Ceea ce scriu eu este literatură de graniță.
Am simțit nevoia să-mi definesc mai clar publicul-țintă, lucru dificil odată ce o carte este listată pe diverse platforme sau librării online. Dar acum îmi este clar și mie în ce ape mă scald.
Un cititor spunea, într-o recenzie la Robinson, că a pornit cu alte așteptări. Unii spun că au întors paginile pe nerăsuflate, atrași de ritmul alert. Alții îl definesc drept un thriller psihologic lent. Ce să mai credem din toate acestea? Poate doar atât: dacă ești curios, deschis către forme narative hibride, dacă îți place ambiguitatea, dacă îți pui întrebări mult timp după ce ai terminat o carte sau ai văzut un anumit tip de film, atunci poveștile mele s-ar putea să fie pentru tine.
Dacă nu, nu e nicio dramă. Ele își vor continua drumul mai departe, până când vor ajunge în inimile potrivite.
17.01.2026
Notă: Fotografia care însoțește acest text este preluată de pe Unsplash.
