Un thriller bun nu se scrie. Se calculează. Nu e doar o poveste. E strategie. În esență, e un joc de șah în care cititorul nu trebuie să câștige ușor.
Să scrii thriller nu este simplu. Cel puțin nu atunci când vrei să fie cu adevărat atractiv și bine construit, atât de bine cât poți. Aici intervine originalitatea fiecărui scriitor: există thrillerul page-turner și thrillerul lent, în care tensiunea vine mai mult din interior decât din acțiune. Eu tind spre echilibrul dintre ele.
Tot procesul seamănă cu o partidă de șah. Te așezi la masă și încerci să evaluezi fiecare mutare, astfel încât totul să iasă cât mai aproape de perfect. Pentru că, în realitate, perfecțiunea nu există. Uneori sacrifici o piesă, alteori construiești o capcană pe termen lung, iar unele mutări nu au sens decât peste câteva capitole.
Sunt în etapa de corecturi a celui de-al treilea roman al meu, „Ce frumoasă a fost viața”, iar unele fragmente mă fac, la propriu, să transpir până le aduc la forma la care simt că trebuie să ajungă. Pentru că, de multe ori, ceea ce am gândit inițial se schimbă pe parcurs. Orice modificare importantă, mai ales spre final, poate da peste cap o multitudine de scene dinainte, care trebuie apoi reașezate, rescrise și adaptate la noua configurație.
Fac parte din categoria scriitorilor care lucrează fiecare propoziție. Sunt momente în care una singură mă ține pe loc mai mult decât o scenă întreagă și nu mă las până nu găsesc cuvântul care funcționează. Primul meu roman, „Robinson Crusoe, ultima ispită”, l-am corectat de zece ori, iar al doilea, „viKtor”, de aproximativ șase ori.
Construiesc atent fiecare mutare, dar nu închid niciodată complet jocul. Nu cred în povești în care cititorul e dus de mână. Cred în povești în care trebuie să-și găsească singur drumul. Cititorul nu e spectator. E jucător.
Trebuie să caute, să lege, să completeze. Să lupte puțin cu textul și, dacă reușește, să iasă învingător. De aceea, nu scriu genul de cărți pe care le închizi și totul e clar, rotund și „rezolvat”.
Mă străduiesc să scriu zilnic. O zi fără scris nu este, pentru mine, o zi cu adevărat împlinită. Am scris chiar și în vacanță, iar povestirea „În inima împărăției Varkon” m-a mulțumit enorm, mai ales după feedbackul primului meu cititor.
Dar, uneori, trebuie să lași lucrurile să se așeze. Să se coacă. Să respire. Fiecare experiență, fiecare interacțiune ajunge, mai devreme sau mai târziu, pe foaia albă.
