Tramvaie cu personalitate și povești uitate

O plimbare prin orașul de altădată, unde tramvaiele, străzile și oamenii aveau fiecare o poveste

Plimbându-mă pe străzile încărcate de istorie ale Lisabonei, un oraș aparte, minunat și unic, am impresia că acțiunea celui de-al treilea roman al meu se încheagă tot mai mult, începând să mă însoțească necontenit și să nu-mi dea liniște. Antenele mele interioare intră în alertă maximă și un mic motor începe a se roti fără oprire în mintea mea, construind și destrămând legături, personaje, fapte, sentimente...

Și atunci încep să mă întreb: ce este acel „feeling” care dă acestui oraș aura sa specială? Înțeleg repede că multe lucruri contribuie la acest farmec, dar, cu siguranță, un rol esențial îl joacă tramvaiele de epocă, unele păstrate în culoarea originală, galbene și ferite de spectrul acelor reclame agresive care urâțesc tot ce ating. Liniile înguste, șerpuind printre străzi atât de strâmte încât ai senzația că poți atinge pereții caselor cu mâna... Uruitul lor specific, galopând pe metal și impunându-și prezența... Ce mai, adevărate tramvaie cu personalitate, tot mai rare prin marile orașe europene.

Iar dintr-o dată îmi apar în fața ochilor alte tramvaie. Tramvaie care vor juca un rol crucial în fundalul noului meu roman, menit să arunce cititorii în atmosfera comunist-nostalgică a, pe de o parte, cumpliților, dar, pe de altă parte, frumoșilor ani ’50–’60 – ani pe care i-am cunoscut din vechile istorii de familie, dar și din cărți și articole citite de-a lungul timpului. Iar prin acest roman voi elibera melancolia și setea de trecut adunate în mine de atâția ani. Ideea lui arde mocnit în mine de multă vreme, încă de dinaintea conceperii primelor două romane ale mele...

Chiar din prima seară petrecută în oraș facem cu soția o plimbare pe străzile mustind de istorie, magie și legende. În elegantul cartier Chiado, vedem din întâmplare un anticariat care parcă ne cheamă să-i trecem pragul. Din clipa în care pășim înăuntru, suntem învăluiți de o ambianță aparte: pereții, acoperiți până în tavan de rafturi cu cărți, cotoare vechi, îngălbenite de vreme, ediții rare, albume grele, volume prăfuite și elegante, amestecate cu titluri moderne, toate respirând o taină a trecutului. Printre ele se strecoară obiecte neașteptate – statuete africane, busturi prăfuite, gravuri vechi, fotografii de familie rătăcite, timbre aruncate pur și simplu în grămezi, cărți poștale atinse de timp și chiar un pirat colorat, parcă pus să păzească aceste comori fragile. Nu e doar un magazin de cărți, ci un univers viu, unde obiectele par să vorbească și să-și spună singure cronicile. Fragmente din viețile altora – oameni în carne și oase care au trăit și iubit cândva – ajunse acum sub privirea oricui intră, fie din curiozitate, fie din plictiseală. Și atunci îmi sar în ochi timbrele ștampilate, grămezi întregi, aruncate parcă la întâmplare... Ei, timbrele – prima mea pasiune, hobby-ul copilăriei mele petrecute în anii comunismului târziu... Și motorul din mintea mea pornește din nou, lucrând parcă cu și mai mult spor...

Prin fața ochilor încep să-mi treacă imagini cu librăria cu suflet din primul meu roman, Robinson Crusoe, ultima ispită, pe care micul Bobi o vizitează constant împreună cu bunica lui, descoperind de fiecare dată noi „comori” și rarități. Mai târziu, în povestea adultului Robert, apar și anticariatele, cu vibrația lor încărcată de trecut și administrate cu pasiune de oameni care trăiesc din dragoste pentru carte. Tot așa îmi revine în minte și Vítor, eroul celui de-al doilea roman al meu, care, pentru a-și învinge fricile și traumele unei copilării dominate de o mamă cu două chipuri și de șicanele crunte ale colegilor de școală, se hotărăște să fure acea carte însuflețită de mister din Café com Letras, o cafenea învăluită și ea în poveste...

Îmi amintesc multe și îmi este greu să ies afară, să las fantomele trecutului să adoarmă în tăcere... Dar, în cele din urmă, neputându-mă hotărî asupra vreunui obiect, le spun în gând Rest in peace... și ieșim grăbiți în stradă, ca să nu ne putem răzgândi...

A doua zi revenim în formulă completă, familia adunată la un mic dejun într-o cafenea de legendă a Lisabonei – A Brasileira. Din întâmplare sau poate din destin, prindem chiar ultima masă în interior. La început chelnerul ne oferă una pe terasă, dar intențiile mele sunt clare: ori în interior, ori deloc. Aici, între oglinzile înalte, vitraliile colorate și lemnul sculptat ce respiră istorie, simt că trebuie să stăm. Să ne lăsăm cuprinși de aura marelui Fernando Pessoa, care pe vremuri... da, ce vremuri... fusese un obișnuit al locului, sorbindu-și cafeaua sub aceleași candelabre și privind aceleași picturi.

Spre bucuria mea, suntem conduși la ultima masă din fundul sălii – pentru mine, cel mai bun loc, cel care schimbă întreaga perspectivă. Parfumul trecutului îmi pătrunde deja în vene și în plămâni, dacă pot spune așa metaforic, când, dintr-o dată, zăresc pe o mică tejghea folosită de personal o cărticică verde, identică la format și culoare cu meniul. Pe copertă scria Mensagem și numele poetului Fernando Pessoa. Cer permisiunea chelnerului să o răsfoiesc, iar el, zâmbind, mi-o oferă fără ezitare. Portughezii au darul acesta – sunt calzi și ospitalieri, știu să te facă să te simți bine-venit.

Și iată-mă așezat la masa cafenelei, lângă un espresso intens ce părea să-și spună propria istorisire, ținând în mâini un volum elegant, cu copertă verde închis și litere aurii embosate: Mensagem de Fernando Pessoa, într-o ediție bilingvă portugheză–engleză. Îl deschid și descopăr cu surpriză poeziile așezate față în față, portugheză și engleză, într-un dialog perfect. Citesc câteva în engleză și înțeleg imediat: am în față nu doar o carte, ci o punte între lumi, opera unui clasic adevărat, a unui geniu. În acel moment, timpul pare să se oprească. Tot ce există este Pessoa, cafeaua și povestea care începe să prindă contur în mine.

O răsfoiesc în timp ce îmi beau espressoul și servesc micul dejun aranjat atât de festiv și îmbietor, încât simt că sunt aruncat în trecut, în romanul care se naște în mine... Aud uruitul tramvaielor galbene, cu geamurile lor aburite în plină toamnă, și scrâșnetul specific al frânelor... Și știu, da, am hotărât deja... Povestea care prinde contur în mine are un nume: Ce frumoasă a fost viața...

La fel ca și cu câteva zile în urmă, pe o insulă pierdută în Atlantic, când, intrând într-o cafenea mai simplă și rustică decât cea din Lisabona, gust ceea ce aveam să aflu mai târziu că era o prăjitură portugheză tradițională – pastel de nata – și îmi amintesc de strudelul cu griș pe care-l făcea străbunica mea, cea pe care o numeam cu drag baba... Ce vremuri!

 

12.09.2025, Lisabona