Un semn de la Johanna

Când un personaj îi dă scriitorului său un motiv să continue

Telefonul vibrează pe noptiera de lângă pat. Deschid ochii buimac și nu-mi dau seama imediat unde sunt. Prin fereastra întredeschisă aud zgomotul unui avion, apoi al altuia. Aeroportul nu este departe de hotel. Încerc să-mi adun gândurile. Nici măcar nu realizez imediat ce zi este.

După trei săptămâni prin insule, timpul parcă își pierduse pentru mine consistența și semnificația. Santa Maria, São Miguel, Flores, Corvo, Faial — aeroporturi, drumuri înguste, Atlantic, cratere, faleze și faruri. Toate se amestecau acum în mintea mea, iar cercul se închidea la Lisabona, în același hotel în care înnoptasem și la începutul călătoriei.

Întind mâna după telefon și privesc ecranul. Am primit un mesaj de la un număr necunoscut.

„Cineva te-a însoțit prin Azore fără să știi.”

Mă uit nedumerit la cuvintele de pe ecran. Citesc mesajul încă o dată, încercând să-mi dau seama cine ar fi putut să-l trimită și ce voia să însemne. Soția și fiul meu dorm încă, iar eu rămân cu telefonul în mână, fără să știu ce să cred.

Poate sunt doar obosit, mă gândesc.

Telefonul vibrează din nou. De data aceasta primesc o fotografie. O privesc și recunosc imediat locul: farul de la Capelinhos, pe Faial. Mi se pare a fi chiar fotografia mea, pe care o făcusem de sus, după ce urcasem pe terenul vulcanic mai înalt din apropiere. De acolo, farul se vedea mic și întunecat, chiar la marginea oceanului, în peisajul aproape selenar.

Privesc mai atent imaginea și observ ceva lângă el. Măresc fotografia și disting o siluetă. O femeie surprinsă din spate. Poartă o rochie ușoară de vară, are părul castaniu până la umeri și privește spre ocean. Îmi dau seama imediat că nu poate fi soția mea, Adriana. În momentul în care făcusem fotografia, ea urca încă în urma mea, la câțiva pași distanță.

Încerc să-mi amintesc cât mai exact acel moment. Mă străduiesc să reconstruiesc locul în care stătusem, oamenii pe care îi văzusem în jur, ce făcusem înainte și după. Eram aproape sigur că lângă far nu fusese nimeni, iar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât devin mai convins că femeia aceea nu avea cum să fi fost acolo.

Atunci apare un alt mesaj.

„Johanna a fost mai aproape decât ai crezut.”

Simt un fior. Johanna? Nu rostisem acest nume în fața nimănui până acum. Johanna exista doar în manuscrisele mele. Cum putea cineva să știe de ea?

Deschid repede galeria telefonului și caut printre sutele de fotografii făcute în ultimele trei săptămâni. Cea de la Capelinhos era din ultimele zile, așa că nu-mi ia mult să o găsesc. O măresc cât pot și simt cum mi se strânge stomacul. Femeia este acolo, cu același păr castaniu până la umeri și aceeași rochie de vară, stând cu spatele la mine și privind Atlanticul. Nu o observasem când făcusem fotografia și totuși fusese acolo.

— La mulți ani!

Tresar și mă întorc. Adriana s-a trezit și mă privește zâmbind. Abia atunci îmi dau seama că este 12 septembrie. Ziua mea. Mă îmbrățișează, mă sărută și îmi urează încă o dată la mulți ani, apoi se uită mai atent la mine.

— Dar ce-i cu tine? De ce ai fața asta?

— Nimic... Citeam și eu niște mesaje.

Mai privesc o dată fotografia, apoi las telefonul jos. În cele din urmă mă ridic și mă apropii de fereastră. Dincolo de geam se văd acoperișurile și clădirile din jurul hotelului, iar deasupra lor trece încă un avion. Telefonul vibrează din nou și, când îl ridic, găsesc un alt mesaj.

„Rua da Esperança Velha, 27.”

Doar atât.

Mă uit din nou la adresă, dar nu-mi spune nimic. O introduc în Google Maps și urmăresc cum se încarcă harta.

Alfama, unul dintre cele mai vechi cartiere ale Lisabonei.

Întorc capul spre Adriana.

— Cred că mai am ceva de descoperit înainte să plecăm.

Ea mă privește surprinsă, fără să înțeleagă ce vreau să spun, dar nu-i explic. Mă îmbrac repede și, înainte să ies, îi spun că mă întorc curând. Cobor în fața hotelului și chem un taxi spre centru.

Pe drum mă uit când pe geam, când la punctul marcat pe harta telefonului. La un moment dat, printre clădiri, văd unul dintre vechile tramvaie galbene ale Lisabonei. Pe el scrie 28E, iar deasupra parbrizului zăresc destinația: Martim Moniz. Îl urmăresc cum se hurducă înaintea noastră pe șine și, fără să mă gândesc prea mult, mă aplec spre șofer.

— Opriți la următoarea stație a tramvaiului! spun atât de tare, încât aproape că strig.

Taximetristul mă privește nedumerit în oglindă și mă întreabă dacă sunt sigur. Îi răspund că da, cobor și grăbesc pasul spre stație. Tramvaiul ajunge la puțin timp după mine și mă urc. Aș fi putut continua cu taxiul până la adresă. Ar fi fost mai simplu și probabil mult mai rapid, dar ceva mă făcuse să mă răzgândesc.

Tramvaiul urcă pe străzile înguste, scârțâind pe șine, în timp ce eu urmăresc traseul pe telefon. Punctul care îmi indică poziția se apropie treptat de adresa din mesaj și, când văd că suntem suficient de aproape, cobor și continui pe jos. Străzile devin tot mai înguste. Urc, cobor, cotesc de câteva ori, ghidându-mă după telefon, iar pe măsură ce mă apropii simt că inima începe să-mi bată mai tare. Abia acum mă întreb ce caut de fapt acolo și cine ar putea să mă aștepte.

Ajung în cele din urmă în fața unei case vechi, cu fațada acoperită de azulejos albastre și albe, decolorate pe alocuri și crăpate de vreme. Obloanele din lemn sunt închise, iar ferestrele par să nu fi fost deschise de mult. Tencuiala s-a desprins în câteva locuri, iar în jurul ușii s-a strâns praful. Casa pare nelocuită de multă vreme. Lângă ușă se află totuși o sonerie veche. Verific numărul și constat că este adresa din mesaj.

Mă apropii și întind mâna spre sonerie, dar înainte să o ating observ un plic strecurat între ușă și toc. Pe el este scris numele meu: Raul.

Scot plicul și îl deschid nerăbdător. Înăuntru găsesc o felicitare pe coperta căreia sunt pictați câțiva pești colorați. Imaginea îmi este cunoscută, dar nu-mi dau seama imediat de unde. Apoi îmi amintesc că văzusem aproape aceiași pești într-un tablou expus spre vânzare la centrul de artizanat de pe Faial. Coincidența mă face să privesc din nou coperta înainte să deschid felicitarea.

Înăuntru, câteva rânduri sunt scrise de mână:

„Când crezi că ai ajuns la capătul unei călătorii, s-ar putea să fii abia la început.”

Iar dedesubt:

„La mulți ani, scriitorule! Eu ți-am arătat drumul. Acum e rândul tău să scrii povestea.”

Recitesc ultimele cuvinte și ridic privirea. Strada este aproape goală. Încep să revăd Atlanticul cu ochii minții. Parcă valurile lui continuă să pulseze undeva departe, dincolo de oraș, dincolo de insulele pe care tocmai le lăsasem în urmă, purtând cu ele ceva din tot ce urma să se nască din această călătorie.

Zâmbesc fără să-mi dau seama. Călătoria se termina, dar ceva nou tocmai începea.

— La mulți ani, Raul, îmi spun încet. Și, de data asta, urarea pare să însemne mai mult decât simplul fapt că mai adăugasem un an.

Îmi vine atunci în minte o aniversare de acum mulți ani, când scrisesem chiar de ziua mea o poezie destul de sumbră și întunecată. Nu-mi mai amintesc versurile, doar ideea ei și starea în care mă aflam atunci. Mă gândesc la omul care o scrisese și mă întreb cât din el a rămas în mine. De fapt, de ziua mea m-am simțit întotdeauna într-un fel ciudat. Poate pentru că tocmai atunci îmi vin în minte tot felul de lucruri la care în restul anului nu mă gândesc.

Ar trebui să mă întorc la hotel. Soția și fiul meu probabil mă așteaptă să mergem în centrul vechi ca să sărbătorim ziua mea de naștere. Țin felicitarea în mână și mă pregătesc să plec, dar când privesc din nou strada am impresia că ceva s-a schimbat. Fațadele caselor par să se încline ușor, liniile lor se curbează, iar pietrele de sub picioare parcă încep să alunece. Simt pământul fugindu-mi de sub tălpi și mă sprijin instinctiv de zidul casei. Clipesc, încercând să-mi limpezesc privirea, dar strada continuă să se deformeze în fața mea, ca și cum aș privi-o printr-un strat de apă. Îmi trec mâna peste ochi și abia atunci îmi dau seama că mi s-au umezit.

Nu știu exact de ce. Poate din cauza insulelor rămase în urmă, a Atlanticului și a tuturor locurilor prin care trecusem. Îmi șterg ochii și pornesc încet la vale. Dinspre străzile de jos urcă zgomotul unui tramvai, metalic și prelung. Scârțâitul roților se răsfrânge printre case, se lovește de ziduri și se întoarce spre mine schimbat, amestecându-se cu un alt sunet pe care nu reușesc încă să-l deslușesc.

Și atunci simt cum începe să prindă contur în mintea mea vocea aceea atât de cunoscută. Vocea mea feminină, cea care mă însoțise deja în timp ce scriam povestea din Kefalonia și care acum pare să se trezească din nou. Nu disting încă toate cuvintele, dar nici nu este nevoie. Știu cine vorbește.

Mă simt teribil de obosit. Nu din cauza drumurilor, a zborurilor sau a celor trei săptămâni petrecute departe de casă, ci de toate luptele purtate cu mine însumi, de îndoieli, de întrebările la care încă nu găsisem răspuns și de momentele în care mă întrebasem dacă mai are rost să continui. Ceața din fața ochilor devine tot mai densă și, când simt ceva cald alunecându-mi pe obraz, înțeleg că lacrimile au început să curgă. Nu mă grăbesc să le șterg. Nu mă interesează ce ar putea crede cineva dacă m-ar vedea.

Rămân acolo, cu felicitarea strânsă în mână, ascultând zgomotul tramvaiului care se pierde undeva printre case și vocea aceea care devine tot mai limpede în mintea mea. După tot ce fusese, știu un singur lucru.

Nu voi ceda.

Orice ar urma.

 

12.09.2026, Lisabona