Ura mai presus de toate: despre hateri, outsideri și Ausländeri

Nu m-am putut abține să nu scriu acest articol, declanșat de o serie de experiențe pe care le-am avut în urmă cu câteva zile în mediul online. Și nu numai acum… asta e doar vârful icebergului. Dacă tot m-am apucat de scris pe această temă, merg acum până la capăt.

Deci, haterii. Cine sunt haterii? Sunt acele persoane care nu par să se poată defini prin nimic propriu și își caută sensul lovind în alții. Dacă faci greșeala de a merge pe linia lor, adică să le răspunzi, să le alimentezi sentimentele negative, care se amplifică cu fiecare replică pe care le-o dai, atunci ei au câștigat. Dacă îi ignori, atunci ai câștigat tu. Problema este că mulți acceptă jocul și ajung exact acolo unde haterul îi vrea.

Da, haterii sunt cei care urăsc fără să te cunoască. Sunt, probabil, cei care au fost bullies în școală, așa cum mulți au trăit-o pe pielea lor în vremurile acelea, când sufletul fiecărui copil este în formare. Când mergi pe o potecă îngustă și șerpuită, de-a lungul unei prăpăstii, și doar un brânci ușor sau un firicel de vânt te poate arunca în fundul hăului, de unde îți vor trebui ani buni ca să ieși din nou la lumină. Cei care te-au luat atunci în râs pentru că ai fost prea gras, ai purtat ochelari, te-au numit tocilar, nu aveai adidașii de firmă sau erai copil fără tată… Cei pe care i-am descris în al doilea roman al meu, viKtor. Am abordat acolo tema bullyingului școlar și am fost nevoit să creez scene dure, atât ca fapte, cât și ca limbaj. Pentru că Vítor a fost un outsider. Unul care, într-un final, s-a ridicat și a ieșit din mocirlă doar prin propria voință, luându-și în mâini frâiele destinului.

Să revenim însă la tema haterilor. Publicarea celor două romane a însemnat, inevitabil, un pas înainte și expunerea mea în spațiul public, în fața necunoscuților. A fost un risc asumat. Știam că, mai devreme sau mai târziu, mă voi confrunta și cu trolii și haterii. E adevărat că, în domeniul cărții și al literaturii, astfel de situații apar mai rar decât, să zicem, în politică. Dar nici acest spațiu nu este imun: din lipsă de ocupație sau pentru a-și umple un gol interior, unii se strecoară și aici.

Astfel, realizând primul booktrailer pentru romanul meu Robinson Crusoe, ultima ispită, apare și primul comentariu cu conotații puternic negative: „delir schizofrenic pseudointelectual”… Uau. Încerc să văd cine se ascunde în spatele unei poze cu o pasăre inocentă… Se pare că este profesor de limba engleză. Nu citise cartea. Ceva din felul în care comunismul era evocat în prezentare îl atinsese, probabil, într-un punct sensibil – suficient cât să declanșeze o reacție de ură, nu un dialog. Fără explicații, fără argumente, doar eticheta aruncată. Nu răspund, nu-l raportez, nu-mi iau avocat… Deși este o jignire sută la sută. Nu aș avea nimic împotrivă dacă cineva ar scrie o critică constructivă – nu mi-a plăcut asta sau asta, nu sunt de acord cu cutare idee. Pur și simplu șterg comentariul și îi blochez profilul. Punct.

Apoi, după ceva vreme, altul reacționează la al doilea trailer realizat pentru același roman. „Îngrozitor, se pare că această carte a fost scrisă de un bou, chiar nu a fost generată de GPT…” Cândva era suficient să fii numit „bou”. Astăzi, insulta trebuie completată: nu ai creier, nu gândești singur, fără GPT nu exiști. Fac la fel. Două clickuri și îl trimit în lada de gunoi, în marele recycle bin al timpului, acolo unde îi este locul.

Lucrurile nu se opresc însă aici. Tot cu puțin timp în urmă, mă uit pe Facebook și văd o personalitate publică ținând în mână diploma de cetățean român, primită după atâția ani, fiind până atunci cetățean al unui alt stat. Mă uit la comentarii și văd atâta ură: „străinule, pleacă”, „niciodată nu o să reușești să fii de-al nostru”, „te urâm”. Părăsesc aplicația și parcă mă iau lacrimile. O lume foarte tristă. Și îmi amintesc atunci de condiția mea în diaspora, unde trăiesc de ani buni. Între timp, am reușit să obțin și cetățenia acelei țări, păstrând-o în același timp și pe cea română. E un subiect care nu se epuizează ușor. Nu am fost niciodată jignit direct pentru faptul că aș fi străin, Ausländer. Poate că, în anumite contexte, rolul profesional schimbă felul în care oamenii se raportează la tine. Uneori simți doar nuanțe. Da, oriunde mergi și spui numele, lumea nu îl înțelege din prima; trebuie să-l spui pe litere, o situație cu care m-am obișnuit de mult. Ca medic psihoterapeut, lucrând cu oameni din toate păturile sociale și de toate naționalitățile, ajung des la această discuție: ce înseamnă să trăiești mereu cu sentimentul că ești străin, un Ausländer.

Oricum, oricât de bine ai ști o limbă străină, gramatical, când mergi undeva și deschizi gura, lumea își dă seama de la primul cuvânt că ai originile altundeva. De aceea, de cele mai multe ori, apare și întrebarea, pusă adesea doar din curiozitate și chiar din prietenie, aș putea zice: „dumneavoastră de unde veniți?” Da, cred că voi purta această întrebare cu mine până în mormânt.

Chiar și cât am trăit în România și mergeam în diverse regiuni ale țării, mi se detecta imediat un accent; eram de obicei văzut ca provenind dintr-o cu totul altă zonă geografică decât cea de origine…

Dar să reiau firul de la început. Ani de zile am citit presa română online și am văzut valul de comentarii pline de ură la numeroase articole. Mă gândeam de nenumărate ori dacă nu există cineva care să modereze într-un fel, să închidă robinetul din care se scurgea continuu acea ură…

Într-unul dintre concediile mele de acum ani buni, în țară, merg la supermarket, la raionul de mezeluri, iar primul lucru pe care îl văd și îl aud este un atac de ură al unui așa-zis „client” la adresa unei vânzătoare. Din nu mai știu ce motiv: se mișcase prea încet, raportat la pretențiile sale, sau poate îi greșise cu Dumnezeu știe ce… O făcuse în toate felurile. Atac direct la persoană: „nu vezi cât ești de urâtă”, și proastă, și altele, și mai câte… Oricum, urâțenia fusese punctul forte al discursului său plin de ură. Vânzătoarea, o persoană mai pasivă, nu zice nimic. Tace și încearcă să-l mulțumească mai departe, așa cum știe ea… Stau și mă gândesc ce să fac, să intervin… poate mă sperii de aspectul bătăuș al „clientului” și mă hotărăsc, spre rușinea mea, să nu zic nimic… Da, exact ca un laș… Am purtat mulți ani de atunci, în mine, rușinea de a nu fi intervenit.

Cu câțiva ani în urmă, KREATOR, una dintre formațiile mele preferate din zona heavy metalului, lansa piesa „Hate über alles”. Dacă nu cunoști bine formația sau nu asculți textul cu atenție, ai putea crede că este o odă închinată urii – ura supremă, cea care ne dictează toate gesturile. În realitate, e exact contrariul. Nu e nici prima, nici singura dată când titlurile lor pot fi înțelese greșit. „Satan Is Real” e un alt exemplu de provocare simbolică, luată adesea literal de cei care nu ascultă dincolo de suprafață. Exact ca în cazul urii, reacția vine înaintea înțelegerii. La multe dintre concertele lor, solistul formației spune ceva foarte simplu: „suntem adunați aici oameni de toate naționalitățile și religiile. Nu ne pasă nici de convingerile politice, nici de religie.” Urmează apoi un fuck adresat tuturor celor care încearcă să ne dezbine ca oameni, ca ființe umane, și ideea că aici ne respectăm unii pe alții, suntem ca frații, ne unește iubirea pentru muzică.

O altă formație preferată de-a mea, LORD OF THE LOST, văzută de mulți ca extravagantă din cauza felului în care se îmbracă sau a frizurilor adoptate, lansa, într-o perioadă de Crăciun, cu câțiva ani în urmă, melodia „Leave Your Hate in the Comments”. Un videoclip în care vedem profilul exact al haterului: singur, gol pe dinăuntru, în spatele unui monitor, trăindu-și micile bucurii ale urii. Ei sunt cei care cândva te-au jignit și te-au urât pe TINE pentru că ai realizat ceva; mă urăsc pe mine acum din aceleași motive. Cu toate acestea, tot ce pot face rămâne un singur lucru: leave your hate in the comments.

Și personajul meu, Vítor, și-a găsit, ca outsider, un colac de salvare în muzica heavy metal, care i-a dat forța de a se ridica. Da, văd și eu la concerte mulți oameni aflați în situații dificile: armate de oameni în cărucioare cu rotile, cu dizabilități de tot felul, cu probleme diverse. Dar suntem acolo pentru că ne unește ceva și ne respectăm.

Pot spune că am fost de numeroase ori outsider, pentru unul sau mai multe dintre motivele enumerate mai sus. Am fost și voi rămâne, atât aici, cât și acolo, un Ausländer. Dar nu-mi voi pleca NICIODATĂ capul în fața haterilor.

Voi da câteva clickuri, ca și cum aș folosi o baghetă magică. Iar de restul se va ocupa timpul, lăsându-i singuri cu ceea ce le lipsește, expuși propriei lor goliciuni, sub privirea indiferentă a lumii.

 

26.12.2025

Fotografiile utilizate sunt realizate de autori independenți și provin de pe platforma Unsplash (www.unsplash.com).